Imaginează-ți asta: ai 34 de ani, stai în cabinetul unui psihiatru, și ți se spune — în sfârșit — că ești autist. Dar în spatele tău sunt 15 ani de diagnostice greșite: depresie, anxietate generalizată, tulburare de personalitate borderline. 15 ani de medicamente care nu au funcționat, de terapii care te-au învățat să te maschi mai bine, nu să te înțelegi. Și te întrebi: cum a fost posibil?

Răspunsul, în mare parte, duce spre un singur om: Sir Simon Baron-Cohen, profesor de psihologie și psihiatrie la Universitatea Cambridge, directorul Autism Research Centre (ARC), cavaler al Coroanei Britanice din 2021, laureat al Medaliei MRC Millennium în 2023 și câștigătorul Premiului Grawemeyer 2026 în Psihologie — o distincție descrisă ca având prestigiul unui Nobel. Timp de patru decenii, teoriile lui au modelat modul în care autismul este diagnosticat, cercetat și înțeles la nivel mondial. A definit ce înseamnă să fii autist — fără să ne întrebe pe noi, cei care suntem.

Acest articol nu este un atac personal. Este un bilanț. Un bilanț necesar, documentat, scris din perspectiva comunității care a trăit consecințele directe ale acestor teorii. Pentru că între premii, titluri nobiliare și discursuri la ONU, există generații de oameni care au fost subdiagnosticați, patologizați și etichetați pe baza unor modele care nu ne-au reprezentat niciodată.

1. Creierul Masculin Extrem: cum o teorie construită pe stereotipuri a lăsat generații de femei autiste fără diagnostic

Teoria Creierului Masculin Extrem (Extreme Male Brain — EMB), formulată de Baron-Cohen în 2002, susține că autismul este, în esență, o versiune exagerată a «creierului masculin». Logica: bărbații sunt, în medie, mai buni la «sistematizare» (analiza și construirea de sisteme), iar femeile sunt, în medie, mai bune la «empatie» (citirea stărilor emoționale ale altora). Autismul, în această schemă, apare când sistematizarea este împinsă la extrem și empatia este la minim — adică un «creier hiper-masculin».

Problema fundamentală cu EMB nu este doar că se bazează pe stereotipuri de gen despre ce înseamnă «masculin» și «feminin» în gândire. Problema este ce a produs în practică: un sistem de diagnostic care a fost construit pe profilul unui băiat alb, cu interese tehnice și dificultăți sociale vizibile. Femeile, persoanele non-binare și oricine nu se potrivea acestui tipar au fost sistematic ratate de instrumentele clinice.

Un studiu publicat în EClinicalMedicine în 2024, pe un eșantion de 1.211 adulți autiști, a arătat că 31,7% dintre femeile autiste au primit cel puțin un diagnostic psihiatric perceput ca eronat înainte de a primi diagnosticul de autism — față de 16,7% dintre bărbați. Cele mai frecvente diagnostice greșite la femei: tulburări de personalitate (17,9%), tulburări de anxietate (8,6%), tulburări afective (8,3%). Femeile nu erau «suficient de masculine» pentru a fi identificate ca autiste de un sistem construit pe teoria EMB.

Întârzierea diagnostică este și mai drastică. Conform Autism Research Institute, femeile autiste au în medie o întârziere de 10 ani în primirea unui diagnostic de autism de la prima lor prezentare la serviciile de sănătate mintală (Gesi et al., 2021). Zece ani de rătăcire prin sistemul psihiatric, cu diagnostice greșite și tratamente ineficiente.

Costul uman: cum Teoria Creierului Masculin Extrem a lăsat femeile în urmă

Între timp, dovezile neuroimagistice pentru EMB s-au prăbușit. Studiul lui Ecker din 2017 (N=196), primul care a testat direct ipoteza la nivel cerebral, nu a găsit nicio dovadă că probabilitatea de autism crește odată cu «masculinitatea» creierului. Un studiu mult mai mare, publicat în Autism Research în 2021 (van Eijk și Zietsch, N=2.226), a confirmat: diferențele aparente de «masculinitate cerebrală» între autiști și grupul de control dispar complet după ajustarea pentru dimensiunea creierului.

De asemenea, în 2019, un studiu amplu raportat de Science a arătat că administrarea de testosteron la bărbați adulți nu a avut niciun efect asupra performanței la testul Reading the Mind in the Eyes. Legătura testosteron-empatie, pilon central al teoriei, nu s-a replicat.

Baron-Cohen nu a retractat niciodată formal teoria EMB. Dimpotrivă — în 2026, Premiul Grawemeyer i-a fost acordat tocmai pentru cercetările privind «teoria prenatală a steroizilor sexuali în autism», ramura biologică a aceluiași model. Teoria nu doar că persistă — este recompensată.

2. Mind-Blindness: un mit care a rezistat 40 de ani

În 1985, Baron-Cohen, împreună cu Alan Leslie și Uta Frith, a publicat studiul care avea să devină unul dintre cele mai citate în istoria cercetării autismului: testul Sally-Anne. Un experiment simplu — o păpușă pune o bilă într-un coș, altă păpușă o mută, copilul este întrebat unde va căuta prima păpușă bila. Copiii autiști din studiu au «eșuat» la acest test, iar concluzia a fost radicală: persoanele autiste nu au Teorie a Minții (Theory of Mind — ToM). Nu înțeleg că alți oameni au gânduri, intenții și perspective diferite de ale lor.

Termenul pe care Baron-Cohen l-a popularizat pentru această presupusă condiție este mind-blindness — «orbire mintală». Și timp de peste 20 de ani, el a susținut că acest deficit este specific (apare doar în autism) și universal (apare la toți autiștii). Această afirmație a generat un mit care a pătruns în manuale, formări clinice și percepția publică: autistul ca persoană care nu înțelege ce simt ceilalți.

Mit vs. Realitate: Dincolo de modelul deficitar

Dar mitul a început să se clatine sub greutatea propriilor eșecuri de replicare. În 2019, Morton Ann Gernsbacher și Melanie Yergeau au publicat o analiză sistematică devastatoare, care a documentat punct cu punct prăbușirea empirică a afirmației:

Un studiu publicat în 2026 de Travis LaCroix (Taylor & Francis) oferă un diagnostic și mai radical: aplicând metodologia lui Lakatos, LaCroix argumentează că teoria deficitului de Teorie a Minții este un «program de cercetare în degenerare teoretică» — un cadru care acumulează dovezi contrare fără a fi abandonat. Mai grav, LaCroix descrie «efecte de buclă»: teoria s-a încastrat în instrumentele de evaluare, în criteriile de diagnostic și în programele de formare, generând un sistem auto-referențial care se confirmă pe sine.

Schimbarea de paradigmă: Problema Dublei Empatii

În 2012, Damian Milton — cercetător autist el însuși — a formulat o alternativă care a schimbat conversația: Problema Dublei Empatii (The Double Empathy Problem). Milton a argumentat că dificultățile de comunicare între autiști și non-autiști nu sunt rezultatul unui deficit unilateral. Sunt rezultatul unei nepotriviri relaționale — o ruptură în reciprocitate între două persoane cu norme, așteptări și experiențe sociale diferite.

Schimbarea de paradigmă: Modelul deficitar vs. Modelul relațional (Milton, 2012)

Dovezile empirice continuă să se acumuleze. Un studiu de la Universitatea Texas din Dallas, publicat în 2025, a examinat interacțiuni de grup între persoane autiste, neurotipice și mixte. Rezultatul: grupurile omogene autist-autist au raportat cel mai mare nivel de raport — au perceput interacțiunile ca fiind semnificativ mai plăcute și mai prietenoase. Problemele nu apar pentru că autiștii «nu au empatie» — apar pentru că comunicarea inter-neurotip este o stradă cu două sensuri, iar un singur sens a fost studiat timp de 40 de ani.

3. Zero Grade de Empatie: autiștii alături de psihopați

În 2011, Baron-Cohen a publicat cartea Zero Degrees of Empathy. Teza centrală: «răul» uman poate fi explicat prin lipsa de empatie, iar această lipsă poate fi măsurată pe o scară de la zero la șase. La «zero empatie» se află trei categorii de persoane: psihopatii, persoanele cu tulburare de personalitate borderline și persoanele autiste.

Da, ai citit bine. În schema lui Baron-Cohen, noi — persoanele autiste — suntem clasificate alături de psihopați într-o categorie definită prin absența completă a empatiei. Diferența, în viziunea lui? Psihopatii și persoanele borderline sunt «Zero Negativ» — lipsa lor de empatie este distructivă. Autiștii sunt «Zero Pozitiv» — nu pentru că au empatie, ci pentru că sistematizează bine. Valoarea noastră, în această schemă, este funcțională, nu umană.

În 2013, Geoffrey Bird și Richard Cook au publicat o cercetare care a propus ipoteza alexitimiei: ceea ce Baron-Cohen atribuia autismului — dificultatea de a recunoaște emoțiile și de a răspunde empatic — este de fapt produsul alexitimiei, o condiție separată, caracterizată prin dificultatea de a identifica și descrie propriile emoții. Alexitimia coexistă frecvent cu autismul, dar nu îi este sinonimă. Ceea ce Baron-Cohen a etichetat drept «empatie zero» la autiști era, în realitate, un construct diferit, suprapus — nu intrinsec.

Daunele sociale ale acestei asocieri nu sunt abstracte. Când un cercetător de la Cambridge scrie o carte întreagă care pune autismul și psihopația în aceeași categorie, acea asociere se scurge în presă, în formarea clinicienilor, în percepția angajatorilor, a profesorilor și a familiilor. «Lipsit de empatie» devine o etichetă care ne urmărește — la locul de muncă, în relații, în instanță. Și nimeni nu menționează alexitimia.

4. Împerecherea preferențială și Silicon Valley: știință sau narativă?

O altă teorie promovată de Baron-Cohen este cea a împerecherii preferențiale (assortative mating): ideea că persoanele cu abilități ridicate de sistematizare tind să formeze cupluri, iar descendenții lor au o probabilitate crescută de a fi autiști. Zona-simbol a acestei narațiuni? Silicon Valley — epicentrul tehnologic unde, conform lui Baron-Cohen, concentrația de «high systemizers» produce o rată mai ridicată de autism.

Teoria sună intuitiv, dar are o lacună enormă: acei «high systemizers» care formează cupluri sunt, foarte probabil, ei înșiși neurodivergenti nediagnosticați. Teoria nu explică producerea de autism «nou» — descrie, cel mult, transmiterea genetică a autismului deja existent, între generații care nu au fost niciodată identificate ca autiste.

Mai mult, narațiunea Silicon Valley a alimentat o imagine publică problematică: autismul ca «boală a elitelor tehnice», ca produs al genialității care a depășit un prag. O poveste care ignoră complet autiștii fără privilegii socio-economice, autiștii de culoare, autiștii din medii rurale, autiștii care nu codează și nu proiectează procesoare.

Și care, în subsidiar, sugerează ceva cu rezonanțe eugenice neplăcute: dacă anumite combinații genetice «produc» autism, atunci acele combinații pot fi — teoretic — evitate.

5. Spectrum 10K și fantoma eugeniei

În august 2021, Baron-Cohen a lansat Spectrum 10K — cel mai mare studiu genetic pe persoane autiste din Marea Britanie, cu scopul declarat de a colecta date ADN de la 10.000 de participanți autiști.

Reacția comunității autiste a fost rapidă și masivă. În mai puțin de trei săptămâni, campania #StopSpectrum10K a adunat mii de voci. Criticile erau precise: studiul cerea consimțământ pentru partajarea datelor genetice cu entități externe, fără transparență completă asupra utilizărilor posibile.

Umbra eugeniei și eșecul Spectrum 10K

De ce era această teamă îndreptățită? Pentru că Baron-Cohen însuși a scris, într-un articol din 2009, că ar fi «încântat» (delighted) de posibilitatea unui test prenatal pentru autism. Precizarea că un astfel de test ar trebui folosit pentru a sprijini «dezvoltarea socială», nu pentru a termina sarcini, este importantă. Dar tot Baron-Cohen este cel care a recunoscut că «nu există garanții că datele nu vor fi folosite pentru eugenie».

La 30 ianuarie 2025, studiul a fost închis definitiv. Închiderea Spectrum 10K reprezintă o victorie concretă a boicotului comunitar — dovada că mobilizarea colectivă poate opri proiecte de cercetare problematice. Dar îngrijorările despre cercetarea genetică a autismului nu dispar odată cu un singur studiu.

6. Neurodiversitate de fațadă

În ultimii ani, Baron-Cohen a adoptat treptat un limbaj care include termeni din paradigma neurodiversității. Într-un articol publicat în Scientific American în 2019, a scris despre autism ca «formă de neurodiversitate», despre «punctele forte» ale persoanelor autiste și despre necesitatea acceptării. La suprafață, este o evoluție binevenită.

Dar sub retorică, modelul rămâne același. Jac den Houting a avertizat despre fenomenul «neurodiversity-lite»: cercetători, clinicieni și chiar persoane autiste care adoptă limbajul neurodiversității fără a-i înțelege presupozițiile fundamentale. Neurodiversitatea nu spune «autismul vine cu puncte forte ȘI deficite». Neurodiversitatea spune: variația neurologică este o parte naturală a diversității umane, iar valoarea ființelor neurodivergente nu depinde de utilitatea lor.

Baron-Cohen operează în altă paradigmă. În viziunea sa, autismul merită acceptat în măsura în care produce ceva valoros — talent matematic, abilitate de sistematizare, atenție la detalii. Femeile autiste fără talente «masculine» vizibile? Autiștii cu dizabilități intelectuale? Autiștii care nu sistematizează? Ei nu apar în ecuație.

Un articol de pe Critical Neurodiversity (2021) a trasat paralelele între argumentele lui Baron-Cohen și tradiția eugenică galtoniană. Francis Galton — părintele eugeniei moderne — și-a construit cariera pornind de la observarea «oamenilor talentați de la Cambridge». Baron-Cohen a început din exact același punct — «bărbații de la Cambridge» — și a ajuns la o concluzie similară. Diferența de limbaj este reală. Diferența de logică este mult mai mică decât ar vrea cineva să recunoască.

7. Ce rămâne: un bilanț

Ar fi necinstit să reducem patru decenii de activitate la o listă de critici. Baron-Cohen a avut contribuții reale:

Bilanțul a 40 de ani: ce a contribuit și ce a dăunat

Aceste contribuții sunt reale. Dar nu compensează 40 de ani de model deficitar instituționalizat.

Mind-blindness a creat narațiunea că autiștii nu au empatie. Extreme Male Brain a creat un sistem de diagnostic care a ratat generații de femei. Zero Degrees of Empathy ne-a pus în aceeași categorie cu psihopatii. Assortative mating a transformat cauzalitatea genetică într-o narațiune cu rezonanțe eugenice. Spectrum 10K a încercat să ne colecteze ADN-ul fără garanții suficiente — iar când comunitatea a spus „stop", studiul a fost în cele din urmă închis definitiv în ianuarie 2025.

Și în centrul a toate acestea stă un fapt simplu: în 40 de ani de teorie contestată, Baron-Cohen nu a emis nicio retractare formală.

Moștenirea lui Baron-Cohen nu se măsoară în premii. Se măsoară în fiecare femeie autistă care a primit diagnosticul de borderline. În fiecare adolescent autist care a crescut crezând că nu poate simți. În fiecare adult care a aflat la 40 de ani că este autist — și care s-a întrebat unde au fost instrumentele de diagnostic în toți acei ani în care suferea fără explicație.

Unde mergem de aici

Dacă citești aceste rânduri și ești autist sau neurodivergent — știi deja că ceva nu a fost în regulă cu povestea care ți s-a spus despre tine. Poate că ai crescut crezând că ești «defect», că «nu ai empatie», că creierul tău este o versiune stricată a unuia «normal». Povestea aceea nu era a ta. Era a lui Baron-Cohen.

Dar povestea se schimbă. Damian Milton ne-a arătat că empatia este o stradă cu două sensuri. Gernsbacher și Yergeau au demonstrat că «mind-blindness» este un mit empiric. Bird și Cook au identificat ce anume a fost confundat cu «lipsa de empatie». Cercetătorii autiști înșiși — care poartă un efort dublu, trăind experiența și cercetând-o simultan — rescriu știința din interior.

Știința viitorului nu ne va mai defini fără să ne întrebe

Modelele relaționale, paradigma neuroafirmativă, vocea comunității — toate câștigă teren. Instituțiile rezistă, pentru că instituțiile rezistă întotdeauna. Dar direcția este clară. Știința viitorului nu ne va mai defini fără să ne întrebe. Sau, cel puțin, asta este miza: ca următoarea generație de autiști să nu mai trebuiască să desfacă, strat cu strat, daunele unor teorii construite de oameni care nu au fost niciodată la masă cu noi.