Despre Giancarlo

Ani de zile am trecut prin lume simțindu-mă pe o frecvență greșită. Prea sensibil, prea intens, prea neliniștit pe dinăuntru, sau cumva niciodată suficient. În copilărie, autismul se vedea mult mai clar decât ADHD-ul: eram copilul serios, retras, cu subiectele lui, care nu înțelegea regulile nescrise din curtea școlii. ADHD-ul era acolo, dar îl purtam pe dinăuntru, fără agitația după care se uită toți. În relații simțeam totul foarte tare și nu aveam cuvinte pentru asta. La muncă duceam proiecte grele și mă blocam la un telefon de trei minute. Nimic nu se lega, așa că am tras concluzia care părea singura logică atunci: problema sunt eu.

Am învățat să mascez devreme și bine. Am studiat oamenii ca pe o limbă străină: când să râd, cum să par relaxat în timp ce sistemul meu nervos era în alarmă. Masca funcționa. Oamenii mă plăceau. Iar eu ajungeam acasă golit, cu o oboseală pe care somnul nu o atingea. Costul l-am plătit ani la rând: burnout, anxietate, perioade în care nu mai puteam vorbi cu nimeni, urmate de vinovăția că nu duc lucruri care altora li se par simple.

"Am petrecut ani crezând că ceva nu era în regulă cu mine. Diagnosticul nu m-a reparat, m-a eliberat. Și acum îi ajut pe alții să găsească aceeași libertate."

Diagnosticele de autism și ADHD au venit după vârsta de 30 de ani. Nu au fost un verdict, ci o hartă. Dintr-odată, treizeci de ani de întâmplări răzlețe au căpătat o formă: sensibilitatea la lumină și la zgomot, nevoia de rutine care mă țineau întreg, entuziasmul care mă ducea zile în șir într-un singur subiect și prăbușirea de după. Nimic din mine nu s-a schimbat. S-a schimbat povestea pe care mi-o spuneam despre mine, iar asta a schimbat tot restul.

Am aflat, tot atunci, că nu sunt o excepție. Foarte mulți oameni primesc diagnosticul de autism sau de ADHD la 30, la 40 sau la 50 de ani, după decenii în care li s-a spus că sunt anxioși, leneși, prea sensibili sau pur și simplu greu de mulțumit. Aud aceeași poveste, aproape în aceleași cuvinte, în fiecare săptămână de lucru. Tocmai de aceea am scris pe larg despre diagnosticul târziu pe blogul acestui site: ca omul care îl trăiește să dea peste el scris undeva, înainte să aibă curajul să intre într-un cabinet.

Am început atunci să-mi construiesc viața altfel: nu ca să mă repar, ci ca să nu mai lucrez împotriva mea, cu medii mai liniștite și cu oameni în preajma cărora nu trebuie să mă explic și să traduc ca să fiu înțeles. S-a schimbat ceva esențial: am încetat să mai plătesc, zi de zi, chiria unei măști.

Cea mai concretă schimbare a fost la ritm. Multe minți neurodivergente funcționează în cicluri de avânt și prăbușire: dai tot ce ai până te golești, apoi te refaci săptămâni întregi și te acuzi pentru fiecare zi pierdută. Am învățat, întâi pe pielea mea și apoi lucrând cu alții, că un ritm care se susține nu înseamnă o sută la sută în ziua bună, ci șaizeci sau șaptezeci la sută, ținute constant. Sună a mai puțin. În realitate produce mult mai mult, fiindcă nu mai plătești, de patru ori pe an, lunile de recuperare.

S-a schimbat și felul în care fac terapie. Mă formasem în modele serioase și bine documentate, numai că aproape toate pornesc de la o presupunere pe care nu o rostesc niciodată: că mintea din fața terapeutului e o minte neurotipică. Că emoția se recunoaște și se numește la cerere. Că motivația vine dacă îți propui. Că tăcerea din cameră liniștește pe toată lumea. Că ce ați stabilit împreună se face între ședințe, dacă omul chiar vrea. Știam din interior unde se rup presupunerile astea, fiindcă se rupseseră întâi la mine. Și mai știam ceva mai greu de spus: când terapia nu se potrivește, nu metoda pleacă acasă cu îndoiala. Pleacă omul, cu încă o dovadă că el a eșuat din nou, exact ca la școală, ca la muncă, ca în relații.

De aici a crescut felul în care lucrez, așezat pe principii neuroafirmative. Integrez ce s-a dovedit că ajută, de la IFS și DBT la lucrul somatic și abordările informate de traumă, dar trec fiecare tehnică printr-o singură întrebare: cum funcționează de fapt mintea din fața mea, nu cum spune manualul că ar trebui să funcționeze. Nu îți cer să te potrivești metodei, potrivesc metoda la tine. Știu prea bine cum e să stai într-un cabinet și să te simți nevăzut, să ți se numească trăsăturile simptome. Practica mea există exact ca tu să nu mai treci prin asta.