De ce te întreb cum dormi, ce mănânci și unde te doare
În terapie nu vorbim doar despre gânduri și emoții. Vorbim și despre somn, durere, digestie, ciclu, analize și medicamente. Iată de ce.

Bournemouth Beach (2025)
Aproape fiecare ședință cu mine începe cu aceeași întrebare: „Ce mai faci? Cum te simți azi?” Nu e o întrebare de politețe, așa că nici răspunsul nu trebuie să fie „bine, mulțumesc”. Vreau să știu cum ai dormit, dacă ți-a trecut răceala, dacă te-a mai durut stomacul, dacă ai apucat să mănânci ceva până acum, dacă ți-a schimbat medicul doza.
Unii se miră: „Și ce legătură au toate astea cu terapia?” Au, mai multă decât pare. Partea fizică apare rar de la sine în discuție, așa că nu aștept să o aduci tu în vorbă. Îți explic mai jos de ce.
Pe scurt
- Mintea și corpul se influențează tot timpul: somnul, durerea, digestia, hormonii și stresul se văd în dispoziție, iar dispoziția se vede în corp.
- Persoanele autiste și cele cu ADHD au mai des probleme de sănătate fizică și, de multe ori, le observă mai târziu.
- De aceea te întreb despre corp încă din prima ședință și te ajut să ajungi la medic cu întrebări clare. Diagnosticele medicale nu le pun eu.
Mintea și corpul vin împreună la ședință
Mintea nu lucrează separat de restul corpului. Dacă de câteva luni dormi patru ore pe noapte, orice discuție despre emoții o porți cu un care nu s-a mai odihnit de mult. Dacă te doare ceva zi de zi, o parte din energie se duce pe durere, iar ce pare „lipsă de motivație” e de multe ori oboseală. Un intestin inflamat, mai ales în perioadele încărcate, se simte în dispoziție, în somn și chiar în felul în care se absorb medicamentele.
Merge și invers. Stresul înghițit săptămâni la rând, furia ținută în frâu, efortul de a părea bine când nu ești se adună toate în corp: în mușchii încordați, în stomac, în puls, în somn. Nu e nimic mistic aici. Sunt hormonii de stres, cu efecte cât se poate de concrete. Gastroenterologul Emeran Mayer, care studiază de patruzeci de ani legătura dintre creier și intestin, o compară cu un dialog: stresul schimbă felul în care lucrează intestinul, iar intestinul îi răspunde creierului.
Ideea are și un nume: modelul biopsihosocial, propus de psihiatrul George Engel în 1980. Spus simplu, ca să înțelegi sănătatea și suferința unui om, trebuie să te uiți în același timp la corpul lui, la mintea lui și la viața pe care o duce printre ceilalți. Modelul a fost discutat și criticat mult de atunci, dar medicina de azi încă se sprijină pe el (Bolton și Gillett, 2019). Psihologul Paul Gilbert merge mai departe: o terapie funcționează cu adevărat doar dacă ține cont de toate trei deodată. Asta înțeleg eu prin „holistic”. Fără cristale, fără cure de detoxifiere, fără clinici de wellness. Doar faptul că mă uit la omul întreg, nu la o parte din el.
Biologul Bruce McEwen a dat un nume acestei uzuri: încărcare alostatică. Este ce se acumulează în corp când corpul e nevoit să se adapteze la stres prea mult timp. Corpul e făcut să facă față stresului, dar pe termen scurt. Când stresul durează luni sau ani, rămân în alertă sistemul imunitar, hormonii, somnul, digestia, tensiunea și mușchii. Treptat, corpul își pierde din elasticitate și începe să cedeze exact în aceste locuri. De aceea burnoutul nu înseamnă doar „oboseală psihică”. Înseamnă și uzură fizică.
Mai e un motiv. Ca să schimbi un tipar în terapie, de exemplu să privești altfel o situație veche sau să reacționezi altfel decât de obicei, creierul are nevoie să iasă din starea de alarmă și apoi să se odihnească. Într-un corp nedormit și mereu încordat, ce lucrăm în ședință se fixează mai greu. Despre cum lucrăm cu reglarea sistemului nervos am scris în articolul despre terapia neuroafirmativă.
Ce am învățat pe pielea mea
Cel mai tare m-am speriat într-o perioadă de două-trei săptămâni în care inima o luase razna. Pulsul îmi sărea la 150, uneori chiar la 190, chiar și când stăteam liniștit pe scaun, deși de obicei îl am pe la 56. Îmi simțeam inima bătând în gât. Nu era o boală de inimă în sensul obișnuit. Era burnoutul, la care se adăuga o lipsă de somn strânsă de mult timp. Când m-am liniștit, a trecut.
Ani la rând am avut și atacuri de panică ce păreau să apară din senin. Mi-a luat mult să-mi dau seama că porneau dintr-un moment anume: deveneam brusc atent la propriul puls. Mai târziu am aflat că am tinitus pulsatil, adică uneori îmi aud sângele cum circulă. Corpul meu făcea ceva inofensiv, iar mintea îl lua drept pericol.
Am mai învățat un lucru, poate cel mai important: de câte ori mă simțeam puțin mai bine, reveneam imediat la ritmul care mă epuizase. Iar burnoutul se întorcea, de fiecare dată mai greu de depășit.
Astăzi am mult mai multă grijă de corpul meu, și am motive în plus. Pe lângă faptul că sunt autist și am ADHD, trăiesc cu câteva condiții cronice: boala Crohn, sindromul Ehlers-Danlos de tip hipermobil și POTS, o formă de disautonomie în care pulsul urcă mult de fiecare dată când stau în picioare. Episodul cu pulsul la 190 nu ținea de POTS: atunci inima o lua razna și în repaus, stând pe scaun, nu doar când mă ridicam. Iar hipermobilitatea și disautonomia despre care scriu mai jos nu sunt pentru mine doar cifre din studii.
Nu port doar un ceas inteligent. La mână am și un Fitbit Air, brățara Google care îmi urmărește pulsul și somnul. Pe braț port o bandă Visible, care îmi arată câtă energie am în ziua respectivă, ca să nu trec de limita după care corpul cedează. Iar o brățară Hilo îmi măsoară tensiunea de zeci de ori pe zi, fără manșetă. Așa am aflat că, în momente în care eram convins că sunt calm, corpul spunea altceva. Iar o noapte proastă se vede imediat în cifre. Nu am nicio legătură cu firmele care fac aceste dispozitive și nu primesc nimic de la ele. Le pomenesc doar pentru că le port. În fiecare zi, înainte și după ședințe, ies cu câinele la plimbare, prin parc sau pe plajă. Fără pauzele astea n-aș face față.

De aceea te întreb cum dormi și cum îți bate inima. Știu din proprie experiență cât de ușor scapi din vedere semnalele astea când ești prins în ritmul zilei.
De ce nu aștept să aduci tu vorba
Sunt patru motive pe care le întâlnesc iar și iar.
Mulți nu simt la timp ce le spune corpul. La persoanele autiste și la cele cu ADHD, foamea, oboseala sau durerea se fac simțite adesea târziu sau confuz. Îți dai seama că ți-e foame abia când te doare capul și te enervează orice, ori că ești epuizat abia când corpul spune „ajunge”. Am scris mai pe larg despre asta în seria despre burnout. Așa că la întrebarea „ai vreo problemă fizică?” răspunzi sincer „nu”, chiar dacă lucrurile stau altfel.
Mulți s-au obișnuit cu durerea. Când trăiești cu o durere cronică, ajungi să o măsori după durerea ta obișnuită, nu după o zi în care nu te doare nimic. Iar unele dureri au fost minimalizate ani la rând, inclusiv de medici. Cel mai des văd asta la durerile menstruale: un disconfort e una, dar să vomiți sau să nu poți ieși din casă e cu totul altceva și merită investigat.
Mulți au renunțat să mai spună. După ce ai fost trimis acasă de câteva ori cu „e de la stres”, începi să minimalizezi totul. La medic descrii problema mai mică decât e, ca să nu pari că exagerezi. Apoi nu mai pomenești de ea nici la terapie.
Diagnosticul ajunge să explice tot. În medicina de limbă engleză fenomenul are și un nume, diagnostic overshadowing: diagnosticul pe care îl ai deja ascunde orice altă problemă. Când ai deja o etichetă, fie ea autism, ADHD sau anxietate, orice plângere fizică riscă să fie pusă pe seama ei: „e de la anxietate”, „așa sunt persoanele autiste”. Doar că unele probleme medicale seamănă foarte bine cu cele psihologice:
- o tiroidă care funcționează prea încet poate arăta ca o depresie;
- lipsa de fier sau de vitamina D aduce oboseală, ceață mintală și o stare apropiată de depresie;
- apneea de somn îți întrerupe somnul fără să-ți dai seama; dacă ai ADHD, îți poate accentua dificultățile de atenție, de memorie și de răbdare, iar dacă nu ai, le poate imita;
- disautonomia dă palpitații care seamănă cu un atac de panică.
Dacă lucrăm doar pe partea psihologică la ceva ce are și o cauză fizică, terapia merge greu, iar tu ajungi să crezi că problema ești tu.
De aceea întreb eu, direct. Și revin cu întrebările de la o ședință la alta.
Ce spune cercetarea
Câteva rezultate din studii, cu limitele lor.
Sănătatea fizică în general. Un studiu din 2024 din Anglia și Țara Galilor (Hunt și colaboratorii) a comparat 813 adulți autiști cu 2.781 de adulți care nu sunt autiști. Din cele 28 de afecțiuni fizice urmărite, 16 erau mai frecvente la persoanele autiste, printre ele bolile de ficat și de rinichi, osteoporoza și artrita reumatoidă.
Hipermobilitatea. Într-un studiu din 2022 (Csecs și colaboratorii), 51% dintre adulții aveau articulații hipermobile, față de 20% în populația generală. Autorii leagă hipermobilitatea de durere și de disautonomie, adică de un sistem nervos autonom care reglează mai greu pulsul, tensiunea sau temperatura corpului. Un semn tipic este amețeala când te ridici brusc. Când articulațiile și tendoanele sunt mai laxe, mușchii muncesc mai mult ca să le țină pe loc, iar aceleași activități te costă mai multă energie decât pe altcineva.
Digestia. Un studiu pe 960 de copii (Chaidez și colaboratorii, 2014) a arătat că, la copiii autiști, șansele de a avea des probleme digestive, cum ar fi dureri de burtă, constipație sau diaree, sunt de aproape opt ori mai mari decât la ceilalți copii. La adulți există mai puține date, dar în practica mea întâlnesc des colonul iritabil, intoleranțele alimentare și bolile inflamatorii intestinale.
Ciclul menstrual. Sindromul disforic premenstrual este forma severă a sindromului premenstrual: în zilele dinaintea menstruației, starea se schimbă atât de mult încât îți afectează munca și relațiile. Într-un sondaj britanic din 2025 pe 715 femei tinere (Broughton și colaboratorii), îl aveau aproximativ 31% dintre cele cu ADHD diagnosticat, față de 9% dintre cele fără ADHD. Un studiu olandez (Dorani și colaboratorii, 2021) a mai găsit că femeile cu ADHD au mai multe neplăceri în perimenopauză, deși aici datele sunt încă puține.
Sănătatea pe termen lung. Un studiu din Marea Britanie pe peste 30.000 de adulți cu ADHD (O'Nions și colaboratorii, 2025) a găsit o speranță de viață mai mică cu aproximativ șapte ani la bărbați și cu nouă ani la femei. E o cifră care sperie, așa că vreau să o pun în context. Cercetătorii nu au avut acces la cauzele deceselor, iar autorii spun că diferența poate fi supraestimată. Mai important, specialiștii care au comentat studiul o pun pe seama unor lucruri care se pot schimba: fumatul, somnul, stresul cronic și faptul că problemele de sănătate fizică ale persoanelor cu ADHD rămân prea des nevăzute și netratate. Tocmai de aceea merită să vorbim despre ele.
Toate acestea sunt legături măsurate pe grupuri mari de oameni. Nu înseamnă că ai tu vreuna dintre aceste condiții. Înseamnă doar că merită să întrebăm.
Somnul și ceasul intern
Despre somn te întreb cel mai des, așa că merită un capitol aparte. O analiză care a adunat 42 de studii (Ramos-Quiroga și colaboratorii, 2021) arată că adulții autiști și cei cu ADHD adorm mai greu și se trezesc mai des noaptea decât ceilalți. O singură noapte proastă se simte toată ziua: în atenție, în răbdare, în cât de repede te copleșesc zgomotul și oamenii.
Contează și ora la care dormi, nu doar câte ore. Corpul are un ceas intern care reglează somnul, foamea, hormonii și temperatura după lumină și după orele de masă; cercetătorul Satchin Panda a scris mult despre asta. La mulți adulți cu ADHD, ceasul acesta e decalat: corpul începe să producă melatonină, hormonul care anunță că se lasă seara, cu aproximativ o oră și jumătate mai târziu decât la ceilalți (Van Veen și colaboratorii, 2010; Bijlenga și colaboratorii, 2013). Așa că „nu pot adormi înainte de două noaptea” ține adesea de un ceas biologic care merge după alt program, nu de lipsă de voință. De aceea te întreb nu doar cât dormi, ci și când te culci, când mănânci și cât stai la lumină dimineața.
Mai mult, somnul poate schimba direct starea psihică. Într-un studiu britanic pe 3.755 de studenți (Freeman și colaboratorii, 2017), cei care au urmat un program online pentru insomnie au dormit mult mai bine și, odată cu somnul, au scăzut și gândurile paranoide, adică impresia că alții îți vor răul, și halucinațiile. Autorii au arătat că tocmai somnul mai bun a adus schimbarea. O analiză din 2021 cu 65 de studii și peste 8.600 de participanți (Scott și colaboratorii) a ajuns la aceeași concluzie, pe mult mai mulți oameni: când somnul se îmbunătățește, scad și depresia, anxietatea și gândurile care se tot învârt în cerc. Și cu cât somnul se îmbunătățește mai mult, cu atât efectul e mai mare. Dacă un somn mai bun poate schimba felul în care gândește un om, să lucrezi cu gândurile și să lași somnul deoparte înseamnă să lucrezi doar cu jumătate din problemă.
Ce te întreb, concret
Întrebările pe care le pun cel mai des:
- Cât ai dormit și la ce oră te-ai culcat? Te trezești odihnit? Sforăi sau respiri greu în somn?
- Ai mâncat azi? Cât timp trece de la primul semn de foame până apar durerea de cap sau amețeala?
- Câtă cafea, cola sau băuturi energizante bei, și la ce oră? O singură cafea sau o cutie de cola băută prea târziu îți poate amâna somnul cu câteva ore. Iar faptul că te simți mai alert nu înseamnă că ești mai odihnit.
- Unde te doare, de când și cât de tare, comparat cu o zi în care nu te doare nimic?
- Când ți-ai făcut ultimele analize? Fier, vitamina D, tiroidă?
- Ce medicamente și suplimente iei? Ai observat vreo schimbare de când ai început un tratament nou?
- Cum te simți în diferitele faze ale ciclului?
Pe unele le pun din prima ședință, pe altele mai târziu, când le vine rândul. Iar unele legături se văd abia după câteva săptămâni: o dispoziție care scade mereu în aceeași săptămână a lunii, o anxietate care crește după nopțile nedormite, un medicament care parcă nu mai face efect când digestia e dată peste cap.
Ce fac cu ce aflu
Îți explic ce se întâmplă. De multe ori ajută mult să înțelegi mecanismul: de ce stresul îți inflamează intestinul, de ce după o lună de efort corpul cedează tocmai când te oprești, de ce ești rupt de oboseală și totuși nu poți adormi.
Te încurajez să mergi la medic, cu întrebări precise. Te ajut să-i spui exact ce simți, de când, cât de des și cât de tare, în loc de un simplu „nu mă simt bine”. Notăm dinainte tot ce vrei să-i spui, pentru că în zece minute de consultație e ușor să te blochezi sau să uiți jumătate. Dacă locuiești în Marea Britanie și ești autist sau ai ADHD, poți cere o programare mai lungă sau alte adaptări (reasonable adjustments).
Lucrăm și cu corpul în ședință, ca să reglăm sistemul nervos. Dar nu oricum. Multe exerciții de relaxare și de atenție la corp sunt gândite pentru persoane : stai nemișcat, închizi ochii, te concentrezi pe respirație. Pentru o minte cu ADHD sau pentru o persoană autistă cu sensibilități senzoriale, asta poate fi chiar mai stresant. Terapeutul Nyck Walsh, într-o carte din 2026 despre lucrul cu corpul în terapia persoanelor neurodivergente, pornește de la aceeași idee pe care o urmez și eu: tu ești expertul în propriul corp, nimic nu se face cu forța, iar exercițiile se adaptează după tine. Pot fi active, cu mișcare, cu sunete sau cu obiecte, nu doar în liniște. Despre cum fac asta am scris în articolul despre terapia neuroafirmativă și pe pagina Abordarea terapeutică.
Unde mă opresc. Nu sunt medic. Nu pun diagnostice, nu prescriu nimic și nu îți spun să schimbi sau să oprești un tratament. Îți pot spune ce știu și ce am văzut că i-a ajutat pe alții, dar decizia o iei împreună cu medicul tău. Iar dacă te doare ceva, nu pun durerea pe seama „psihicului”. Durerea merită verificată.
Nu e vina ta
Nimic din toate astea nu înseamnă că „dacă ai dormi mai bine, n-ai mai avea nicio problemă”. Pentru multe persoane neurodivergente, corpul a plătit ani la rând prețul unei vieți trăite într-un ritm și într-un mediu care nu li se potriveau. Nu ești un robot cu baterii care se reîncarcă singure. Ai nevoie de somn, de mese la timp, de apă și de pauze, și ai nevoie de ele mai des decât te-ai obișnuit să-ți permiți.
Dacă te regăsești în ce ai citit, prima discuție durează 30 de minute și este gratuită. Putem începe chiar cu întrebarea de la care pornesc mereu: ce mai faci, cum te simți azi?
Surse
- Engel, G. L. (1980). The clinical application of the biopsychosocial model. American Journal of Psychiatry, 137, 535–544.
- Bolton, D. & Gillett, G. (2019). The Biopsychosocial Model of Health and Disease. Palgrave Macmillan (acces liber).
- Gilbert, P. (2024). An evolution- and compassion-informed biopsychosocial approach. În P. R. Steffen & D. Moss (Eds.), Integrating Psychotherapy and Psychophysiology. Oxford University Press.
- Mayer, E. (2016). The Mind-Gut Connection. Harper Wave.
- Walsh, N. (2026). Neurodivergent Somatics in Therapy: An Anti-Oppressive Model for Whole Person Care. W. W. Norton.
- Panda, S. (2018). The Circadian Code. Rodale.
- Van Veen, M. M. et al. (2010). Delayed circadian rhythm in adults with attention-deficit/hyperactivity disorder and chronic sleep-onset insomnia. Biological Psychiatry, 67(11), 1091–1096.
- Bijlenga, D. et al. (2013). Body temperature, activity and melatonin profiles in adults with attention-deficit/hyperactivity disorder and delayed sleep. Journal of Sleep Research, 22, 607–616.
- McEwen, B. S. (1998). Stress, adaptation, and disease: Allostasis and allostatic load. Annals of the New York Academy of Sciences, 840, 33–44.
- Reiss, S., Levitan, G. W. & Szyszko, J. (1982). Emotional disturbance and mental retardation: diagnostic overshadowing. American Journal of Mental Deficiency, 86(6), 567–574.
- Freeman, D. et al. (2017). The effects of improving sleep on mental health (OASIS): a randomised controlled trial with mediation analysis. The Lancet Psychiatry, 4(10), 749–758.
- Csecs, J. L. L. et al. (2022). Joint hypermobility links neurodivergence to dysautonomia and pain. Frontiers in Psychiatry, 12, 786916.
- Chaidez, V., Hansen, R. L. & Hertz-Picciotto, I. (2014). Gastrointestinal problems in children with autism, developmental delays or typical development. Journal of Autism and Developmental Disorders, 44(5), 1117–1127.
- Ramos-Quiroga, J. A. et al. (2021). Sleep in adults with autism spectrum disorder and ADHD: a meta-analysis. European Psychiatry.
- Dorani, F. et al. (2021). Prevalence of hormone-related mood disorder symptoms in women with ADHD. Journal of Psychiatric Research, 133, 10–15.
- Broughton, T. et al. (2025). Increased risk of provisional premenstrual dysphoric disorder (PMDD) among females with ADHD. The British Journal of Psychiatry.
- Scott, A. J. et al. (2021). Improving sleep quality leads to better mental health: a meta-analysis of randomised controlled trials. Sleep Medicine Reviews, 60, 101556.
- Hunt, M. et al. (2024). Risk of physical health comorbidities in autistic adults: clinical nested cross-sectional study. BJPsych Open. doi:10.1192/bjo.2024.777
- O'Nions, E. et al. (2025). Life expectancy and years of life lost for adults with diagnosed ADHD in the UK: matched cohort study. The British Journal of Psychiatry.
Articolul are scop informativ și nu înlocuiește consultul medical. Dacă te îngrijorează ceva legat de sănătatea ta fizică, mergi la medicul de familie.
Articole noi, direct în inbox
Conținut neuroafirmativ despre ADHD, autism, AuDHD și PDA
— fără spam, fără frecvență agresivă.
Prin abonare confirmi Politica de Confidențialitate. Dezabonare oricând.

Specializat în neurodivergență — ADHD, Autism, AuDHD și PDA. Lucrez cu adulți aflați la intersecția dintre un diagnostic tardiv, burnout și identitate. Psihoterapie online.
Mai multe despre mine →Pași Următori
Dacă acest articol a rezonat, iată moduri concrete de a aprofunda.