De ce te întreb cum dormi, ce mănânci și unde te doare

Aproape orice ședință cu mine începe la fel: „Ce mai faci? Cum te simți astăzi?” Iar un simplu „bine” nu prea îmi ajunge. Te întreb dacă ai dormit, dacă ți-a trecut răceala, dacă au mai revenit durerile de stomac, dacă ai apucat să mănânci ceva azi, dacă ți-a schimbat medicul doza.

Unii se miră: „Dar asta ce legătură are cu terapia?” Are, și încă multă. Nu aștept să aduci tu vorba despre partea fizică, pentru că de cele mai multe ori nu apare singură în discuție. Mai jos îți explic de ce.

Nu poți lăsa corpul acasă când vii la terapie

Mintea nu funcționează separat de restul organismului. Dacă dormi de luni de zile câte patru ore pe noapte, orice discuție despre cum îți gestionezi emoțiile o porți cu un sistem nervos care n-a apucat să se odihnească. Dacă te doare ceva în fiecare zi, o parte din energia ta se duce acolo, iar ce pare „lipsă de motivație” poate fi, de fapt, oboseală. Iar un intestin inflamat, mai ales în perioadele cu mult stres, se simte și în dispoziție, și în somn, și în cât de bine se absorb medicamentele.

Merge și invers. Stresul înghițit săptămâni la rând, furia ținută în frâu, efortul de a părea în regulă când nu ești, toate se adună în corp: în mușchii încordați, în stomac, în puls, în somn. Nu e nimic mistic aici. Sunt hormonii de stres, iar efectele lor sunt cât se poate de concrete. Gastroenterologul Emeran Mayer, care studiază de patruzeci de ani legătura dintre creier și intestin, o descrie ca pe o conversație în ambele sensuri: stresul schimbă felul în care funcționează intestinul, iar ce se întâmplă în intestin ajunge înapoi la creier.

Ideea are și un nume în literatura de specialitate: modelul biopsihosocial, descris de psihiatrul George Engel în 1980. Pe scurt, sănătatea și suferința unui om se înțeleg doar dacă iei în calcul, împreună, partea biologică, partea psihologică și viața lui socială. Modelul a fost discutat și criticat mult de atunci, dar rămâne baza pe care se sprijină medicina de azi (Bolton și Gillett, 2019). Psihologul Paul Gilbert trage concluzia practică: o terapie are efect cu adevărat doar dacă atinge toate cele trei planuri deodată. Pentru mine, asta înseamnă „holistic”. Fără cristale, fără cure de detoxifiere, fără clinici de wellness. Doar faptul că mă uit la tot omul, nu la o bucată din el.

Iar felul în care stresul se adună în corp are și el un nume. Biologul Bruce McEwen l-a numit încărcare alostatică: uzura care se strânge atunci când corpul trebuie să se adapteze la stres prea mult timp. Corpul tău e făcut să facă față stresului, dar pe perioade scurte. Când stresul ține luni sau ani, rămân în alertă sistemul imunitar, hormonii, somnul, digestia, tensiunea și mușchii. Cu timpul, corpul își pierde din flexibilitate și începe să cedeze tocmai în aceste locuri. De aceea burnoutul nu e doar „oboseală psihică”. E și o uzură fizică.

Și încă un motiv. Ca să schimbi un tipar în terapie, de pildă să privești altfel o situație veche sau să reacționezi altfel decât de obicei, creierul are nevoie să nu fie în alarmă și să se poată odihni după aceea. Într-un corp care nu doarme și e mereu încordat, tot ce lucrăm în ședință se fixează mai greu. Despre cum lucrăm cu reglarea sistemului nervos am scris în articolul despre terapia neuroafirmativă.

Ce am învățat pe pielea mea

Cel mai tare m-a speriat o perioadă de două-trei săptămâni în care inima o luase razna. Pulsul îmi urca la 150, uneori la 190, deși în mod obișnuit îl am pe la 56. Aveam senzația că îmi sare inima din piept. Nu era o problemă „de inimă” în sensul obișnuit. Era burnoutul, plus o lipsă de somn care se adunase de mult timp. Când m-am liniștit, a trecut.

Ani de zile am avut și atacuri de panică ce păreau să vină din senin. Mi-a luat mult să înțeleg că porneau dintr-un moment anume: deveneam brusc conștient de propriul puls. Mai târziu am aflat că am tinitus pulsatil, adică uneori îmi aud sângele circulând. Corpul meu făcea un lucru inofensiv, iar mintea mea îl citea drept pericol.

Am mai învățat ceva, poate cel mai important: de fiecare dată când mă simțeam puțin mai bine, mă întorceam imediat la același ritm care mă epuizase. Iar burnoutul revenea, de fiecare dată mai greu de depășit.

Azi am mult mai multă grijă de corpul meu. Port un ceas care îmi arată pulsul și cât de bine m-am odihnit. Așa am descoperit că, în situații în care eram convins că sunt calm, corpul meu spunea altceva. Și după o noapte proastă se vede imediat în cifre. În fiecare zi, înainte și după ședințe, ies la plimbare cu câinele, prin parc sau pe plajă. Fără pauzele astea n-aș rezista.

De aceea te întreb cum dormi și cum îți bate inima. Știu din propria experiență cât de ușor treci cu vederea semnalele astea când ești prins în ritmul zilei.

De ce nu aștept să aduci tu vorba

Sunt patru motive pe care le întâlnesc mereu.

Mulți nu simt la timp semnalele corpului. La persoanele autiste și la cele cu ADHD, foamea, oboseala sau durerea ajung adesea târziu ori neclar. Îți dai seama că ți-e foame abia când te doare capul și ești iritabil, sau că ești epuizat abia când corpul îți spune „gata, până aici”. Am scris mai pe larg despre asta în seria despre burnout. Așa că la întrebarea „ai ceva fizic?” răspunsul vine sincer „nu”, chiar dacă lucrurile stau altfel.

Mulți s-au obișnuit cu durerea. Când ai o durere cronică, ajungi să o compari cu durerea ta de zi cu zi, nu cu o zi fără durere. Iar unele dureri au fost banalizate ani la rând, inclusiv de medici. Durerile menstruale sunt exemplul cel mai des întâlnit: un disconfort e una, dar să vomiți sau să nu poți ieși din casă e cu totul altceva și merită investigat.

Mulți au renunțat să mai spună. După ce ai fost trimis acasă de câteva ori cu „e de la stres”, începi să minimizezi tot. Ajungi la medic și îi descrii problema mai mică decât e, ca să nu pari exagerat. Apoi nu mai spui nimic nici la terapie.

Diagnosticul ajunge să acopere tot. În medicina de limbă engleză există și un nume pentru asta, diagnostic overshadowing: diagnosticul pe care îl ai deja pune în umbră orice altă problemă. Când ai deja o etichetă, fie ea autism, ADHD sau anxietate, orice plângere fizică riscă să fie pusă pe seama ei: „e de la anxietate”, „așa sunt persoanele autiste”. Numai că unele probleme medicale seamănă foarte mult cu cele psihologice:

• o tiroidă care merge prea încet poate arăta ca depresia;
• lipsa de fier sau de vitamina D aduce oboseală, o minte încețoșată și o stare care seamănă cu depresia;
• apneea de somn strică atenția și poate semăna cu ADHD-ul;
• disautonomia dă palpitații care seamănă cu un atac de panică.

Dacă lucrăm doar pe partea psihologică cu ceva ce are și o cauză fizică, terapia merge greu, iar tu ajungi să crezi că tu ești problema.

De aceea întreb eu, direct. Și revin cu întrebarea de la o ședință la alta.

Ce spune cercetarea

Câteva lucruri din literatura de specialitate, cu limitele lor.

Sănătatea fizică, în general. Un studiu din 2024 făcut în Anglia și Țara Galilor (Hunt și colaboratorii) a comparat 813 adulți autiști cu 2.781 de adulți fără autism. Dintre cele 28 de afecțiuni fizice urmărite, 16 erau mai frecvente la persoanele autiste, printre ele bolile de ficat și de rinichi, osteoporoza și artrita reumatoidă.

Hipermobilitatea. Într-un studiu din 2022 (Csecs și colaboratorii), hipermobilitatea articulară a apărut la 51% dintre adulții neurodivergenți, față de 20% în populația generală. Autorii o leagă de durere și de disautonomie, adică de un sistem nervos autonom care reglează mai greu pulsul, tensiunea sau temperatura. Un semn tipic e amețeala când te ridici brusc în picioare. Când articulațiile și tendoanele sunt mai laxe, mușchii trag mai mult ca să le țină în loc, iar corpul consumă pentru aceleași activități mai multă energie decât al altcuiva.

Digestia. Un studiu pe 960 de copii (Chaidez și colaboratorii, 2014) a găsit că la copiii autiști șansele de a avea des probleme digestive, ca dureri de burtă, constipație sau diaree, sunt de aproape opt ori mai mari decât la ceilalți copii. Pentru adulți datele sunt mai puține, dar în practica mea întâlnesc des colonul iritabil, intoleranțele alimentare și bolile inflamatorii intestinale.

Ciclul menstrual. Sindromul disforic premenstrual este forma severă a sindromului premenstrual: în zilele dinaintea menstruației, starea se schimbă atât de mult încât îți afectează munca și relațiile. Într-un sondaj britanic din 2025 pe 715 femei tinere (Broughton și colaboratorii), l-au avut aproximativ 31% dintre cele cu ADHD diagnosticat, față de 9% dintre cele fără ADHD. Un studiu olandez (Dorani și colaboratorii, 2021) a găsit, în plus, că femeile cu ADHD aveau mai multe neplăceri legate de perimenopauză, deși datele de aici sunt încă puține.

Sănătatea pe termen lung. Un studiu făcut în Marea Britanie pe peste 30.000 de adulți cu ADHD (O'Nions și colaboratorii, 2025) a găsit o speranță de viață mai mică decât la ceilalți oameni, cu aproximativ șapte ani la bărbați și nouă ani la femei. Cifra sună apăsător și vreau să o pun în context. Cercetătorii nu au avut cauzele morții, iar autorii spun că cifra poate fi supraestimată. Mai important, comentatorii leagă diferența de lucruri care se pot schimba: fumatul, somnul, stresul cronic și faptul că problemele de sănătate fizică ale persoanelor cu ADHD rămân prea des neobservate și netratate. Tocmai de aceea merită să le punem pe masă.

Toate acestea sunt legături măsurate pe grupuri mari de oameni. Nu înseamnă că tu ai vreuna dintre aceste condiții. Înseamnă doar că merită să întrebăm.

Somnul și ceasul intern

Somnul primește o secțiune separată, pentru că e lucrul despre care te întreb cel mai des. O analiză care a adunat 42 de studii (Ramos-Quiroga și colaboratorii, 2021) arată că adulții autiști și cei cu ADHD adorm mai greu și se trezesc mai des noaptea decât ceilalți oameni. Iar somnul prost se vede apoi în tot restul zilei: în atenție, în răbdare, în cât de repede te copleșesc zgomotul și oamenii.

Contează și ora, nu doar câte ore dormi. Corpul are un ceas intern care reglează somnul, foamea, hormonii și temperatura după lumină și după orele de masă; cercetătorul Satchin Panda a scris mult despre asta. La mulți adulți cu ADHD, ceasul acesta e decalat: corpul începe să producă melatonina, hormonul care anunță seara, cu aproximativ o oră și jumătate mai târziu decât la ceilalți (Van Veen și colaboratorii, 2010; Bijlenga și colaboratorii, 2013). Așa că „nu pot adormi înainte de 2 noaptea” ține adesea de un ceas biologic care merge altfel, nu de lipsă de voință. De aceea te întreb cât dormi, dar și când te culci, când mănânci și cât stai în lumină dimineața.

Mai mult, somnul poate schimba direct starea psihică. Într-un studiu britanic pe 3.755 de studenți (Freeman și colaboratorii, 2017), cei care au urmat un program online pentru insomnie au dormit mult mai bine, iar la ei au scăzut și gândurile de tip paranoic, adică senzația că alții îți vor răul, și halucinațiile. Autorii au arătat că tocmai somnul mai bun a adus schimbarea. O analiză din 2021 care a adunat 65 de studii, cu peste 8.600 de participanți (Scott și colaboratorii), a ajuns la aceeași concluzie pe scară mult mai mare: când somnul se îmbunătățește, scad și depresia, anxietatea și gândurile care se tot învârt în cerc. Iar cu cât somnul se îmbunătățește mai mult, cu atât crește și efectul. Dacă îmbunătățirea somnului poate schimba gândurile unui om, a lucra cu gândurile și a lăsa somnul deoparte înseamnă să lucrezi doar cu jumătate din problemă.

Ce te întreb, concret

Întrebările pe care le pun cel mai des:

• Cât ai dormit și la ce oră te-ai culcat? Te trezești odihnit? Sforăi sau respiri greu în somn?
• Ai mâncat azi? După ce simți foamea, cât reziști până apar durerea de cap sau amețeala?
• Câtă cafea, cola sau băuturi energizante bei, și la ce oră? O singură cafea sau o cutie de cola la ora nepotrivită îți poate amâna somnul cu câteva ore. Iar faptul că te simți mai alert nu înseamnă că ești mai odihnit.
• Unde te doare, de când și cât de tare, dacă o compari cu o zi fără durere?
• Când ți-ai făcut ultimele analize? Fier, vitamina D, tiroidă?
• Ce medicamente și suplimente iei? Ai observat ceva diferit de când ai început un tratament nou?
• Cum te simți în diferitele faze ale ciclului?

Pe unele le pun din prima ședință, pe altele mai târziu, când ajungem la ele. Iar unele legături ies la iveală abia după câteva săptămâni: o dispoziție care scade mereu în aceeași săptămână a lunii, o anxietate care crește după nopțile nedormite, un medicament care parcă nu mai are efect când digestia e dată peste cap.

Ce fac cu ce aflu

Îți explic ce se întâmplă. De multe ori ajută mult să înțelegi mecanismul: de ce stresul îți inflamează intestinul, de ce după o lună de efort corpul cedează exact când te oprești, de ce ești frânt de oboseală și totuși nu poți adormi.

Te încurajez să mergi la medic, cu întrebări precise. Te ajut să-i spui exact ce simți, de când, cât de des și cât de tare, în loc de un simplu „nu mă simt bine”. Notăm dinainte tot ce vrei să spui, pentru că în zece minute de consultație e ușor să te blochezi sau să uiți jumătate. Dacă locuiești în Marea Britanie și ești autist sau ai ADHD, poți cere o programare mai lungă ori alte adaptări (reasonable adjustments).

Lucrăm și cu corpul în ședință, pentru reglarea sistemului nervos. Dar nu oricum. Multe exerciții de relaxare și de atenție la corp sunt gândite pentru persoane neurotipice: stai nemișcat, închizi ochii, te concentrezi pe respirație. Pentru o minte cu ADHD sau pentru o persoană autistă cu sensibilități senzoriale, asta poate fi chiar mai stresant. Terapeutul Nyck Walsh, în cartea lui despre lucrul cu corpul în terapia neurodivergenților (2026), pornește de la aceeași idee pe care o urmez și eu: tu ești expertul în propriul corp, nimic nu se forțează, iar exercițiile se adaptează la tine, pot fi active, cu mișcare, sunete sau obiecte, nu doar în liniște. Despre cum fac asta am scris în articolul despre terapia neuroafirmativă și pe pagina Abordarea terapeutică.

Unde mă opresc. Nu sunt medic. Nu pun diagnostice, nu îți prescriu nimic și nu îți spun să schimbi sau să oprești un tratament. Îți pot spune ce știu și ce am văzut că i-a ajutat pe alții, dar decizia o iei cu medicul tău. Iar dacă te doare ceva, nu pun asta pe seama „psihicului”. Durerea merită verificată.

Nu e vina ta

Nimic din toate astea nu înseamnă „dacă ai dormi mai bine, n-ai mai avea nicio problemă”. Pentru multe persoane neurodivergente, corpul a plătit ani la rând prețul unei vieți trăite într-un ritm și într-un mediu care nu i se potriveau. Nu ești un robot cu baterii care se încarcă singure. Ai nevoie de somn, de mâncare la timp, de apă și de pauze, și ai nevoie de ele mai des decât te-ai obișnuit să-ți permiți.

Dacă te regăsești în ce ai citit, prima discuție durează 30 de minute și nu se plătește. Putem porni exact de la întrebarea cu care încep mereu: ce mai faci, cum te simți astăzi?

---

Surse

• Engel, G. L. (1980). The clinical application of the biopsychosocial model. American Journal of Psychiatry, 137, 535–544.
• Bolton, D. & Gillett, G. (2019). The Biopsychosocial Model of Health and Disease. Palgrave Macmillan (acces liber).
• Gilbert, P. (2024). An evolution- and compassion-informed biopsychosocial approach. În P. R. Steffen & D. Moss (Eds.), Integrating Psychotherapy and Psychophysiology. Oxford University Press.
• Mayer, E. (2016). The Mind-Gut Connection. Harper Wave.
• Walsh, N. (2026). Neurodivergent Somatics in Therapy: An Anti-Oppressive Model for Whole Person Care. W. W. Norton.
• Panda, S. (2018). The Circadian Code. Rodale.
• Van Veen, M. M. et al. (2010). Delayed circadian rhythm in adults with attention-deficit/hyperactivity disorder and chronic sleep-onset insomnia. Biological Psychiatry, 67(11), 1091–1096.
• Bijlenga, D. et al. (2013). Body temperature, activity and melatonin profiles in adults with attention-deficit/hyperactivity disorder and delayed sleep. Journal of Sleep Research, 22, 607–616.
• McEwen, B. S. (1998). Stress, adaptation, and disease: Allostasis and allostatic load. Annals of the New York Academy of Sciences, 840, 33–44.
• Anjum, R. L. et al. (2020). Rethinking Causality, Complexity and Evidence for the Unique Patient. Springer (acces liber).
• Reiss, S., Levitan, G. W. & Szyszko, J. (1982). Emotional disturbance and mental retardation: diagnostic overshadowing. American Journal of Mental Deficiency, 86(6), 567–574.
• Freeman, D. et al. (2017). The effects of improving sleep on mental health (OASIS): a randomised controlled trial with mediation analysis. The Lancet Psychiatry, 4(10), 749–758.
• Csecs, J. L. L. et al. (2022). Joint hypermobility links neurodivergence to dysautonomia and pain. Frontiers in Psychiatry, 12, 786916.
• Chaidez, V., Hansen, R. L. & Hertz-Picciotto, I. (2014). Gastrointestinal problems in children with autism, developmental delays or typical development. Journal of Autism and Developmental Disorders, 44(5), 1117–1127.
• Ramos-Quiroga, J. A. et al. (2021). Sleep in adults with autism spectrum disorder and ADHD: a meta-analysis. European Psychiatry.
• Dorani, F. et al. (2021). Prevalence of hormone-related mood disorder symptoms in women with ADHD. Journal of Psychiatric Research, 133, 10–15.
• Broughton, T. et al. (2025). Increased risk of provisional premenstrual dysphoric disorder (PMDD) among females with ADHD. The British Journal of Psychiatry.
• Scott, A. J. et al. (2021). Improving sleep quality leads to better mental health: a meta-analysis of randomised controlled trials. Sleep Medicine Reviews, 60, 101556.
• Hunt, M. et al. (2024). Risk of physical health comorbidities in autistic adults: clinical nested cross-sectional study. BJPsych Open. doi:10.1192/bjo.2024.777
• O'Nions, E. et al. (2025). Life expectancy and years of life lost for adults with diagnosed ADHD in the UK: matched cohort study. The British Journal of Psychiatry.

Articolul are scop informativ și nu înlocuiește consultul medical. Dacă te îngrijorează ceva legat de sănătatea ta fizică, mergi la medicul de familie.