Terapie integrativă
neuroafirmativă

Ne vedem online, pe Google Meet, treizeci de minute. E discuția de cunoaștere și e gratuită; ședințele de terapie, dacă mergem mai departe, durează cincizeci de minute. Nu ai nevoie de povestea pusă în ordine, de o listă sau de un diagnostic. Poți începe de oriunde: de la ce s-a întâmplat săptămâna asta, de la ceva vechi de zece ani sau chiar de la faptul că nu știi cum să începi.

În prima ședință ascult și întreb. Vreau să înțeleg cum funcționezi tu, nu cum ar trebui să funcționeze cineva. Spre final îți spun, în cuvinte simple, ce am înțeles și de unde aș porni, iar tu îmi spui dacă te regăsești sau nu. Dacă nu te regăsești, schimbăm direcția, nu pe tine.

La final nu aștept un răspuns. Poți să închizi laptopul, să te gândești o săptămână sau să nu te mai întorci deloc, și e în regulă. Dacă îmi scrii că vrei să continuăm, te caut eu imediat ce am un loc care să se potrivească cu nevoile și cu disponibilitatea ta. Uneori se întâmplă repede, alteori e de așteptat, și îți spun cinstit unde stau lucrurile. Ședințele durează cincizeci de minute, iar ritmul obișnuit e o dată pe săptămână. Unii au nevoie o vreme de două ședințe pe săptămână, alții vin de două ori pe lună, iar spre finalul terapiei ritmul se rărește aproape întotdeauna.

Terapia pe care o fac nu are un număr de ședințe hotărât dinainte. În engleză i se spune open-ended, în română nu avem un cuvânt bun pentru asta, așa că îți spun pe șleau ce înseamnă: nu cumperi un pachet de opt sau de douăsprezece ședințe și nu știm de la început unde e finalul. Există și terapii scurte, cu număr fix, gândite pentru o singură problemă bine delimitată, iar pentru unele lucruri funcționează foarte bine. Numai că oamenii care ajung la mine rareori vin cu o singură problemă. Vin cu douăzeci sau treizeci de ani în care li s-a spus că sunt prea mult sau prea puțin, cu oboseala de la mascare, cu un diagnostic aflat târziu și cu tot ce s-a așezat peste el. Nu am de unde să știu din a doua ședință cât îți ia să desfaci asta. Dacă ți-aș da o cifră, ți-aș da-o ca să sune bine, nu pentru că o știu.

„Fără număr fix” nu înseamnă „la nesfârșit”. La vreo două-trei luni ne oprim din lucru zece minute și ne uităm înapoi: ce s-a schimbat, ce nu s-a mișcat deloc, dacă mai are sens să continuăm la fel. Tot atunci ajustăm și ritmul, dacă e cazul. Și te poți opri oricând, inclusiv între aceste verificări, fără să-mi explici de ce. Dacă peste un an vrei să te întorci, ușa rămâne deschisă și nu o luăm de la capăt.

Dacă ai nevoie de pauze, de camera oprită, de scris în loc de vorbit sau de un ritm mai lent, spune-mi de la început. Nu e o excepție pe care o negociem. Așa lucrez.