De ce atenția mea merge toată într-un singur loc?

Cum se simte

Lucrezi la ceva și lumea dispare. Nu auzi soneria, nu vezi mesajul, nu simți că ți-e foame. Apoi cineva te strigă, iar senzația e de smulgere: firul se rupe, ai nevoie de câteva minute ca să te aduni, iar întrebarea simplă care ți s-a pus pare, pe moment, mult prea mult. Seara îți dai seama că n-ai băut apă toată ziua.

Mulți oameni autiști descriu ceva asemănător:

• atenția nu se împarte, ci merge toată într-un singur loc, iar restul trece pe lângă^2,3;
• o întrerupere nu e o mică neplăcere, ci o ruptură care cere timp ca să te recalibrezi⁴;
• trecerea de la o activitate la alta, chiar spre una plăcută, costă energie^2,5;
• foamea, setea sau oboseala ajung la tine abia după ce ieși din ce făceai⁴;
• iar când atenția e pe ceva care te pasionează, apare o liniște și o bucurie greu de găsit altundeva⁴.

Văzute din afară, unele dintre ele par încăpățânare, lipsă de interes sau reacție exagerată. Trăite din interior, au o logică simplă: atenția ta funcționează altfel.

Ce este monotropismul

Ideea a fost propusă de cercetătoarea autistă Dinah Murray, împreună cu Mike Lesser și Wenn Lawson, și a fost publicată pe larg în 2005, în revista Autism¹. Numele i l-a dat o prietenă a lui Dinah Murray, Jeanette Buirski⁵. Cuvântul vine din greacă și înseamnă, aproximativ, „o singură întoarcere”².

Punctul de plecare e simplu: atenția e o resursă limitată, iar fiecare creier alege cum o împarte³. Unii oameni o împrăștie pe mai multe lucruri deodată și pot scrie un e-mail auzind în același timp soneria. Lor li se spune politropi. Alții o duc aproape toată spre un singur lucru. Ei sunt monotropi: fie nu aud soneria, fie soneria le rupe complet firul e-mailului³. Fiul lui Dinah Murray, Fergus Murray, rezumă astfel: persoanele autiste au atenția ocupată, în fiecare moment, de un număr mic de interese^2,14. Pete Wharmby, scriitor autist, folosește o imagine: un fascicul laser, nu farurile late ale unei mașini².

Două lucruri merită spuse de la început. Primul: monotropismul a fost propus de oameni autiști, ca răspuns la teoriile care descriau autismul doar prin ce lipsește³. Al doilea: nu e o ierarhie. Niciun fel de minte nu e mai bun decât celălalt; contează să le înțelegem diferențele⁴. Dinah Murray a pus în centrul teoriei interesele, adică lucrurile care contează pentru tine și care se schimbă când afli ceva nou⁶.

Ce explică

Monotropismul e folosit pentru că leagă într-un singur fir lucruri care altfel par fără legătură^2,3:

• Întreruperile. Murray și colegii ei au descris o întrerupere neașteptată, pentru cineva aflat într-un „tunel de atenție”, ca pe o ruptură bruscă de o stare sigură, care se poate repeta de multe ori într-o zi^1,4. De aceea reacția pare din afară mult prea mare.
• Trecerile. Wharmby compară schimbarea direcției cu diferența dintre o mașină care întoarce pe loc și un vapor mare, care are nevoie de timp și de spațiu ca să vireze². Nu e lipsă de voință, ci costul real al mutării atenției.
• Simțurile. Ce e în afara tunelului poate trece neobservat, iar ce e înăuntru poate deveni foarte intens. Când un singur stimul neplăcut ocupă toată atenția, de pildă o lumină care pâlpâie, supraîncărcarea și închiderea în sine devin un răspuns logic^2,3.
• Corpul. Când atenția e toată într-un loc, semnalele de foame, sete sau oboseală nu mai ajung la ea. Multe persoane autiste le observă brusc, abia după ce ies din ce făceau^2,4.
• Relațiile. Sedgewick și Douglas arată că monotropismul oferă o altă explicație decât „lipsa de interes social”: nu că oamenii nu contează, ci că alte lucruri prind atenția mai puternic în acel moment³.
• Gândurile care se rotesc. Aceeași atenție care se adâncește într-un interes se poate adânci și într-o îngrijorare sau într-o despărțire, iar ruminația e descrisă de unii adulți autiști ca parte din același stil³.

Ce spune cercetarea

Monotropismul a pornit ca teorie scrisă din experiența autistă, iar cercetarea care îl testează direct e încă tânără. Câteva repere:

• Un chestionar de monotropism, scris împreună cu adulți autiști și completat de peste o mie de persoane, a dat scoruri clar mai mari la participanții autiști, iar scorurile se leagă strâns de trăsăturile autiste măsurate altfel. Studiul e încă la stadiul de preprint, adică nu a trecut prin evaluarea unei reviste⁷.
• Studii calitative recente, cu adulți autiști, descriu din interior cufundarea într-o activitate¹⁰, dar și inerția, adică greutatea de a porni și, la fel de des, de a te opri^11,12.
• Mai mulți cercetători susțin că stările de flux, adică momentele în care ești complet absorbit de ceva, contează pentru bunăstarea persoanelor autiste și nu ar trebui privite doar ca „comportament repetitiv”^7,8,9. Un studiu din 2026 aplică ideea direct în terapie, la felul în care intrăm și ieșim din flux¹⁶.
• Nu toate rezultatele merg în aceeași direcție. Un studiu de laborator din 2025 a găsit că ce spun oamenii despre propria hiperfocalizare nu se potrivește prea bine cu ce măsoară testele de laborator¹⁵. Iar Anna Stenning, cercetătoare autistă, observă că monotropismul e unul dintre mai multe modele care pornesc de la percepție și că nu explică singur toate dificultățile¹⁸.

Pe scurt: e un cadru influent, venit din comunitatea autistă, cu dovezi care cresc, dar încă la început. Folosit ca mod de a te înțelege, nu ca verdict, e adesea foarte util.

Ce se întâmplă la o întrerupere, pas cu pas

O întrerupere are mai multe momente, iar ce te ajută se schimbă de la unul la altul.

1. ÎnainteÎn tunel

   Atenția e toată pe un singur lucru. Restul lumii, inclusiv corpul, trece în fundal. Starea poate fi foarte plăcută și liniștitoare.

   Ce ajută aici: Un semnal convenit dinainte cu cei din jur: căștile puse sau ușa închisă înseamnă „întreabă-mă întâi”. Și o alarmă blândă pentru apă și mâncare.

2. MomentulRuptura

   Cineva te strigă sau apare ceva neprevăzut. Firul se rupe brusc, iar reacția poate fi iritare, panică sau o golire bruscă.

   Ce ajută aici: Dreptul de a cere un minut: „Te aud, dă-mi puțin să termin fraza.” Nu e nepoliticos, e felul în care se mută atenția ta.

3. DupăRecalibrarea

   Ai nevoie să revii la sunetele din jur, la corp și la ce simți. Abia apoi poți răspunde cu adevărat.

   Ce ajută aici: O pauză scurtă, fără întrebări noi. Apă, o respirație lungă, câțiva pași. Pentru unii durează câteva secunde, pentru alții câteva minute.

4. Mai târziuRevenirea

   Întoarcerea la ce făceai poate fi la fel de grea ca ieșirea. Uneori firul nu se mai prinde deloc în ziua aceea.

   Ce ajută aici: O notă lăsată înainte de întrerupere, cu locul exact unde ai rămas, ca să nu pornești de la zero.

Ce ajută

Mai jos găsești câteva lucruri de încercat. Nu e nevoie să le faci pe toate și nici pe vreunul anume: le poți citi acum și le poți păstra pentru altă dată. Unele se potrivesc unor oameni, altora nu.

Avertizarea dinainte

Cea mai simplă schimbare ține de cei din jur: să nu înceapă direct, ci să anunțe. Niamh Garvey, scriitoare autistă, povestește că soțul ei a învățat să spună „Trebuie să vorbesc cu tine. Îmi spui când ești gata?”, ceea ce îi lasă timp să-și scoată atenția din ce face⁴. Ea estimează pentru sine câteva minute ca să iasă dintr-o stare de concentrare adâncă și câteva secunde dintr-una ușoară⁴. Alte variante pe care le propune: un semn fără cuvinte stabilit dinainte, un cronometru, un bilet lipit pe birou care înseamnă „ai cinci minute ca să termini”, căștile sau ușa închisă ca semnal că acum nu e un moment bun⁴. O întrebare utilă pentru cel care vrea să vorbească: „E o discuție mică sau una mare?”⁴

Trecerile, tratate ca un pas separat

Dacă trecerea de la o activitate la alta costă, merită să-i faci loc în program, nu să speri că se întâmplă de la sine. Terapeutul Nyck Walsh observă că mulți oameni neurodivergenți au nevoie de mai mult timp decât alții ca să-și mute atenția, și le sugerează clienților să plece cu un sfert de oră sau o jumătate de oră mai devreme decât ar crede că e nevoie⁵. Ajută și să anunți finalul din timp („încă zece minute, apoi închid”), să notezi unde ai rămas și să lași la vedere primul pas al lucrului următor. Mai multe despre asta găsești în ghidul despre funcțiile executive.

Corpul, care nu ajunge în tunel

Dacă foamea și setea ajung la tine abia după, nu te baza pe ele ca să-ți amintească. Pune-le în afara tunelului: o sticlă de apă la vedere, o alarmă pentru masă, o pauză scurtă la un interval fix, pe care o faci chiar dacă nu simți că ai nevoie^4,5. Nu e o lipsă de grijă față de tine, ci consecința firească a unei atenții care merge toată într-un loc.

Interesele, ca resursă

Interesele intense sunt adesea tratate ca ceva de limitat. Mulți autori autiști spun opusul. Wharmby scrie, direct, că accesul unei persoane autiste la interesele ei nu ar trebui tăiat niciodată, fiindcă ele o ajută să ducă stresul². Sharon Kaye O'Connor le numește „materia vieții” și propune monotropismul ca alternativă la vechea formulă „interese restrânse”¹⁷. În școală, cercetătoarea Rebecca Wood a arătat că interesele pot fi un sprijin pentru învățare, nu o distragere¹³. Walsh îi încurajează pe clienți să-și facă ritualuri de timp dedicat pasiunilor⁵.

Un experiment mic, doar dacă ai chef: săptămâna aceasta, pune în calendar o oră pentru un interes, cu același respect cu care ai pune o întâlnire. Observă cum îți e după.

Când rămâi blocat

Uneori atenția nu se mută deloc: nu reușești să pornești, sau nu reușești să te oprești. Adulții autiști descriu această inerție ca pe un blocaj din care îi scoate adesea doar un impuls din afară¹², iar un studiu din 2024 arată că ea merge în ambele direcții, ca pornire și ca oprire¹¹. Ce poate ajuta: un semnal extern (o alarmă, un mesaj, cineva care îți spune „hai”), un prim pas atât de mic încât să nu mai ceară o pornire mare și mai puțină vină. Inerția crește odată cu stresul, nu scade sub presiune¹².

Când tunelul se strânge

În perioadele grele, monotropismul se poate întoarce împotriva ta. O'Connor observă că, în epuizarea autistă, atenția se poate prinde și de emoții, iar ce simți acum ajunge să pară singurul lucru care există¹⁷. Kieran Rose, cercetător autist, descrie și reversul: într-un mediu nesigur, senzorial sau emoțional, ai nevoie de un focus și mai adânc ca să ții la distanță senzațiile neplăcute¹⁹. Merită știut, fiindcă atunci retragerea într-un interes nu e fugă, ci autoreglare. Dacă tunelul s-a strâns în jurul unei îngrijorări și nu se mai deschide, e un semn bun să ceri sprijin.

Găsești mai multe materiale în biblioteca video, la tema monotropism și interese. Pentru cine citește în engleză, monotropism.org, întreținut de Fergus Murray și colaboratori, adună explicațiile, istoria ideii și textul integral al articolului din 2005¹⁴.

La persoanele AuDHD

Mulți autori consideră că și atenția din ADHD e, în felul ei, monotropă: tot un sistem bazat pe interes, tot cu nevoie de timp pentru treceri^4,5. Wharmby merge până la a vedea în monotropism o posibilă explicație comună pentru autism și ADHD². Chestionarul de monotropism confirmă o parte din asta: și ADHD-ul, și autismul se leagă de scoruri mai mari. La persoanele AuDHD scorurile sunt, în medie, cele mai mari, dar nu cât ar da suma celor două⁷.

În viața de zi cu zi, combinația poate arăta ca o tensiune: partea ADHD caută noutate și sare spre ce e interesant, iar partea autistă, odată ajunsă undeva, rămâne acolo. Rezultatul poate fi o zi în care ești ba prea împrăștiat ca să pornești, ba prea adâncit ca să te oprești. Nu e o contradicție, ci două mecanisme care lucrează în același timp.

Pentru cei din jur

Dacă trăiești sau lucrezi cu cineva monotrop, câteva lucruri mici schimbă mult:

• anunță înainte să începi o discuție și lasă-i un moment să iasă din ce face⁴;
• spune dacă e ceva urgent sau ceva ce poate aștepta;
• nu lua lipsa unui răspuns imediat drept lipsă de interes față de tine³;
• respectă semnalele convenite: căștile, ușa închisă, un cuvânt anume⁴;
• nu folosi interesele ca recompensă sau ca pedeapsă; pentru mulți oameni autiști, ele sunt o sursă de liniște².

Damian Milton a numit „problema dublei empatii” neînțelegerea care apare între oameni care percep lumea diferit²⁰. Monotropismul e un exemplu bun: niciuna dintre părți nu greșește, doar că atenția lor funcționează altfel.

Când are sens sprijinul

Un ghid îți poate da un nume și câteva unelte, dar nu poate ține locul unei relații în care cineva te cunoaște. Sprijinul are sens mai ales dacă:

• întreruperile și trecerile îți consumă zilnic mai multă energie decât ai;
• ai ajuns aproape de epuizare încercând să funcționezi ca și cum atenția ta ar fi politropă;
• rămâi blocat în aceleași gânduri și nu reușești să ieși singur;
• nu știi încă dacă ce trăiești ține de autism, de ADHD, de amândouă sau de altceva.

În terapie putem afla împreună cum funcționează atenția ta și cum îți așezi ziua în jurul ei, în loc să lupți cu ea. Lucrez online, pe Google Meet, în română și în engleză. Poți citi mai multe despre terapia pentru adulți autiști.

Întrebări pe care le pun oamenii

Este monotropismul un diagnostic?

Nu. Monotropismul e o teorie despre felul în care funcționează atenția, propusă de cercetători autiști, nu o categorie din manualele de diagnostic. Mulți oameni o găsesc utilă fiindcă explică într-un singur fir lucruri care altfel par fără legătură: întreruperile care dor, trecerile grele, interesele intense, foamea observată abia seara.

Au și persoanele cu ADHD o atenție monotropă?

Mulți autori spun că da, iar chestionarul de monotropism dă scoruri mai mari și la adulții cu ADHD. La persoanele AuDHD scorurile sunt, în medie, cele mai mari, dar nu cât ar fi suma celor două. Diferența practică: la ADHD atenția sare mai ușor spre ce e nou, iar la monotropismul autist rămâne mai mult timp acolo unde a ajuns.

E același lucru cu hiperfocalizarea?

Hiperfocalizarea e un moment, monotropismul e un stil. Hiperfocalizarea descrie o perioadă de atenție foarte adâncă pe un lucru; monotropismul încearcă să explice de ce atenția ta tinde să funcționeze așa mai tot timpul, cu bucuriile și costurile care vin de aici.

Cum le explic celor din jur?

O comparație simplă ajută des: atenția ta e ca o lanternă cu fascicul îngust, nu ca un bec care luminează toată camera. Apoi o cerere concretă: „Dacă vezi că sunt prins într-un lucru, întreabă-mă când pot vorbi, nu începe direct.” Și o propoziție pentru ei: nu e lipsă de interes față de ei, ci felul în care se mută atenția.

Citește și

• De ce poate durea atât de tare o critică?Disforia de respingere (RSD) în ADHD și autism: de ce poate durea atât de tare o critică, cum evoluează valul emoțional și ce ajută pe moment și după.
• De ce e atât de greu să spui „nu”?De ce e greu să spui nu când ești o persoană autistă sau ai ADHD, ce legătură are mascarea și cum pui o limită clară, cu formule pregătite dinainte.

Surse

1. Murray, D., Lesser, M., & Lawson, W. (2005). Attention, monotropism and the diagnostic criteria for autism. Autism, 9(2), 139–156.
2. Wharmby, P. (2023). Untypical. Mudlark (HarperCollins), ediție electronică, PDF pp. 75, 87–90, 95.
3. Sedgewick, F., & Douglas, S. (2023). Understanding Autistic Relationships Across the Lifespan: Family, Friends, Lovers and Others. Routledge, pp. 8–9, 155.
4. Garvey, N. (2025). The Autistic Guide to Communicating and Connecting. Jessica Kingsley Publishers, ediție electronică, PDF pp. 51–54, 164.
5. Walsh, N. (2026). Neurodivergent Somatics in Therapy (cu o prefață de M. Giwa Onaiwu). W. W. Norton, ediție electronică, PDF pp. 33–34, 168, 255.
6. Murray, D. (2020). Dimensions of difference. În D. Milton, S. Ridout, R. Mills, N. Martin & D. Murray (Eds.), The Neurodiversity Reader (cap. 3). Pavilion, ediție electronică, PDF pp. 43, 49–50.
7. Garau, V., Murray, A. L., Woods, R., Chown, N., Hallett, S., Murray, F., Wood, R., & Fletcher-Watson, S. (2023). Development and validation of a novel self-report measure of monotropism in autistic and non-autistic people: The Monotropism Questionnaire. OSF Preprints (studiu încă nepublicat într-o revistă), pp. 3, 8.
8. McDonnell, A., & Milton, D. (2014). Going with the flow: Reconsidering „repetitive behaviour” through the concept of „flow states”. În G. Jones & E. Hurley (Eds.), Good Autism Practice: Autism, Happiness and Wellbeing (pp. 38–47). BILD.
9. Heasman, B., Williams, G., Charura, D., Hamilton, L. G., Milton, D., & Murray, F. (2024). Towards autistic flow theory: A non-pathologising conceptual approach. Journal for the Theory of Social Behaviour, 54(4), 469–497.
10. Rapaport, H., Clapham, H., Adams, J., Lawson, W., Porayska-Pomsta, K., & Pellicano, E. (2024). „In a state of flow”: A qualitative examination of autistic adults' phenomenological experiences of task immersion. Autism in Adulthood, 6(3), 362–373.
11. Rapaport, H., Clapham, H., Adams, J., Lawson, W., Porayska-Pomsta, K., & Pellicano, E. (2024). „I live in extremes”: A qualitative investigation of Autistic adults' experiences of inertial rest and motion. Autism, 28(5), 1305–1315.
12. Buckle, K. L., Leadbitter, K., Poliakoff, E., & Gowen, E. (2021). „No way out except from external intervention”: First-hand accounts of autistic inertia. Frontiers in Psychology, 12, 631596.
13. Wood, R. (2021). Autism, intense interests and support in school: From wasted efforts to shared understandings. Educational Review, 73(1), 34–54.
14. Murray, F. (2018). Me and monotropism: A unified theory of autism. The Psychologist (British Psychological Society), articol online, 30 noiembrie 2018.
15. Dwyer, P., Sillas, A., Saron, C. D., & Rivera, S. M. (2025). Investigating autistic hyperfocus and monotropism: Limited convergence of event-related potentials, laboratory tasks, and questionnaire responses. Research in Autism, 127, 202683.
16. Wain, D., Williams, G., Charura, D., Hamilton, L. G., Milton, D., Wortman, D., & Heasman, B. (2026). Transitioning in and out of autistic flow: A qualitative study presenting a non-pathologising approach to autistic well-being and conceptualising autistic ways of being in clinical and therapeutic settings. Counselling and Psychotherapy Research, 26(1), e70073.
17. O'Connor, S. K. (2026). Healing Autistic Burnout. New Harbinger, ediție electronică, PDF pp. 50, 125.
18. Stenning, A. (2024). Narrating the Many Autisms: Identity, Agency, Mattering. Routledge (acces deschis), pp. 71–75.
19. Rose, K. (2022). Monotropism. monotropism.org/explanations (citat după Garvey, 2025, PDF p. 55).
20. Milton, D. E. M. (2012). On the ontological status of autism: the „double empathy problem”. Disability & Society, 27(6), 883–887.